MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor…”
Alb
Obişnuiam să mă plimb pe aleile reci ale unui cimitir gol.
Alb
Obişnuiam să mă plimb pe aleile reci ale unui cimitir gol.
Vedeam cruci albe ca nişte năluci ce dănţuiesc pe un pământ sfânt, dar călcat în picioare cu indiferenţă. Priveam cerul în infinitul lui şi simţeam nevoia să dansez printre fantasme şi să prind un coşmar în palme şi să-l strâng atât de tare până aveam să-l strivesc.
Am găsit o cruce mai albă decât celelalte şi am privit-o cu ochi străini şi goi încărcaţi însă de esenţă umană. Oare ce poveste are fiecare om ? Oare ce i-a adus trupul neînsufleţit într-un loc atât de rece ? O lacrimă firavă încolţi în ochiul meu drept, dar nu i-am dat satisfacţie. O şterg cu indiferenţa care a cuprins întreaga lume mortuară şi merg mai departe… spre altă cruce…altă poveste…altă lacrimă.
In fond… Incă nu sunt una de-a lor…
Am iubit de când mă ştiu…
Un om înţelept mi-a zis odată că eşti mai frumos când iubeşti.
Dar ce poţi înţelege la o anumită vârstă din iubire? Ţi se pare un cuvânt atât de greu şi încărcat de necunoscut. Spui că-ţi iubeşti părinţii pentru că ţi-au dat viaţă. Sau iubeşti o floare pentru că e frumoasă în exterior sau pentru că are un parfum plăcut.
Dar nu poţi iubi pe cineva sau ceva din obligaţie sau pentru înfăţişare. Trebuie să simţi, să-ţi vibreze inima doar auzind un nume sau să-ţi treacă prin venele înfierbântate un fior rece…
Eu… spre exemplu… am iubit marea. Mi se pare un colţ de Rai. Albastrul ei pur domină peisajul unui ideal pe care îl strbat cu fiecare por. M-am îndrăgostit de acest loc de mult timp. Am văzut întâi valurile ce se spărgeau la mal şi parcă mă invitau la dans. Muzica era înauntrul meu, era în stele, era în imaginea lunii feerice…
Simţeam că vântul se juca în părul meu şi credeam că zbor. Dar tălpile îmi erau dezmierdate de nisipul cald. Bătăile inimii îmi erau paşii, iar imaginaţia cel mai bun tovarăş.
Am privit în jur şi am zărit o siluetă care se apropia de mine. Credeam că această persoană îmi va strica armonia… Se apropia şi mai mult… Am rămas înmărmurită când am descoperit un băiat cu chip angelic. Ochii lui albaştri păreau mai adânci şi mai profunzi decât însăşi marea…
Îmi luă mâna într-a lui şi mă întrebă:
- Dansezi?
Încuviinţai din cap şi îmi lăsai trupul condus de necunoscutul care mi se alătură în concertul nopţii.
Am dansat mulţă vreme ghidaţi de valurile ce se spărgeau la mal, de vântul care şuiera şi de nisipul cald de sub picioarele noastre.
Muzica nu mai contenea…
Ne-am întins uşor pe nisip şi priveam cerul pictat cu atâta talent de o divinitate. Vraja păru să se risipească, deoarece Soarele cel mare şi puternic renăscu din mare. În nuanţe de bleu, portocaliu, galben şi alb îmi coloră orizontul. Îmi simţi trupul rece. Cel care-mi fusese tovarăş pe timpul nopţii dispăru. În locul lui am găsit o scoică albă pe care era scris:
„Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
Eşti mai bogat de le vei dobândi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire, poate,
Dar ea a ta este de cănd o ştii.”
Mă tulburară aceste cuvinte şi privi în jur. Zări pe stânci silueta cu care împărtăşisem un vis. Ţinea braţele deschise. Alergai printre scoici, nesimţind rănile pe care mi le făceau. Îl cuprinsei cu toată forţa. Mă sărută pe frunte.
- Ce eşti tu oare? îl întrebai timidă.
- Nu mă întreba ce am fost, ci ce am devenit. E de ajuns să te privesc o clipă şi să mă transform.
Mă privi cu ochii aceia albaştri. Am simţit cum dragostea mea era împărtşită. Îmi oferisem sufletul unui necunoscut şi nu-mi părea rău… Trăiam prin amândoi, prin iubirea ce ne lega.
Am rămas îmbrăţişaţi. Marea nu mai era doar o apă, ci dirijorul muzicii dragostei. Mintea era lipsită de importanţă, însă inima dicta totul, bătăile ei erau singurele care contau.
Am iubit de când mă ştiu… Am iubit marea, am iubit nisipul, am iubit vântul, am iubit căldura, am iubit iubirea…
Foc, aer, apă, pământ… Toate elementele într-un univers care începe şi se termină cu dragostea nemărginită.
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor…”
De aici…
Stăteam de obicei într-o nepăsare totală.
Am găsit o cruce mai albă decât celelalte şi am privit-o cu ochi străini şi goi încărcaţi însă de esenţă umană. Oare ce poveste are fiecare om ? Oare ce i-a adus trupul neînsufleţit într-un loc atât de rece ? O lacrimă firavă încolţi în ochiul meu drept, dar nu i-am dat satisfacţie. O şterg cu indiferenţa care a cuprins întreaga lume mortuară şi merg mai departe… spre altă cruce…altă poveste…altă lacrimă.
In fond… Incă nu sunt una de-a lor…
Am iubit de când mă ştiu…
Un om înţelept mi-a zis odată că eşti mai frumos când iubeşti.
Dar ce poţi înţelege la o anumită vârstă din iubire? Ţi se pare un cuvânt atât de greu şi încărcat de necunoscut. Spui că-ţi iubeşti părinţii pentru că ţi-au dat viaţă. Sau iubeşti o floare pentru că e frumoasă în exterior sau pentru că are un parfum plăcut.
Dar nu poţi iubi pe cineva sau ceva din obligaţie sau pentru înfăţişare. Trebuie să simţi, să-ţi vibreze inima doar auzind un nume sau să-ţi treacă prin venele înfierbântate un fior rece…
Eu… spre exemplu… am iubit marea. Mi se pare un colţ de Rai. Albastrul ei pur domină peisajul unui ideal pe care îl strbat cu fiecare por. M-am îndrăgostit de acest loc de mult timp. Am văzut întâi valurile ce se spărgeau la mal şi parcă mă invitau la dans. Muzica era înauntrul meu, era în stele, era în imaginea lunii feerice…
Simţeam că vântul se juca în părul meu şi credeam că zbor. Dar tălpile îmi erau dezmierdate de nisipul cald. Bătăile inimii îmi erau paşii, iar imaginaţia cel mai bun tovarăş.
Am privit în jur şi am zărit o siluetă care se apropia de mine. Credeam că această persoană îmi va strica armonia… Se apropia şi mai mult… Am rămas înmărmurită când am descoperit un băiat cu chip angelic. Ochii lui albaştri păreau mai adânci şi mai profunzi decât însăşi marea…
Îmi luă mâna într-a lui şi mă întrebă:
- Dansezi?
Încuviinţai din cap şi îmi lăsai trupul condus de necunoscutul care mi se alătură în concertul nopţii.
Am dansat mulţă vreme ghidaţi de valurile ce se spărgeau la mal, de vântul care şuiera şi de nisipul cald de sub picioarele noastre.
Muzica nu mai contenea…
Ne-am întins uşor pe nisip şi priveam cerul pictat cu atâta talent de o divinitate. Vraja păru să se risipească, deoarece Soarele cel mare şi puternic renăscu din mare. În nuanţe de bleu, portocaliu, galben şi alb îmi coloră orizontul. Îmi simţi trupul rece. Cel care-mi fusese tovarăş pe timpul nopţii dispăru. În locul lui am găsit o scoică albă pe care era scris:
„Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
Eşti mai bogat de le vei dobândi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire, poate,
Dar ea a ta este de cănd o ştii.”
Mă tulburară aceste cuvinte şi privi în jur. Zări pe stânci silueta cu care împărtăşisem un vis. Ţinea braţele deschise. Alergai printre scoici, nesimţind rănile pe care mi le făceau. Îl cuprinsei cu toată forţa. Mă sărută pe frunte.
- Ce eşti tu oare? îl întrebai timidă.
- Nu mă întreba ce am fost, ci ce am devenit. E de ajuns să te privesc o clipă şi să mă transform.
Mă privi cu ochii aceia albaştri. Am simţit cum dragostea mea era împărtşită. Îmi oferisem sufletul unui necunoscut şi nu-mi părea rău… Trăiam prin amândoi, prin iubirea ce ne lega.
Am rămas îmbrăţişaţi. Marea nu mai era doar o apă, ci dirijorul muzicii dragostei. Mintea era lipsită de importanţă, însă inima dicta totul, bătăile ei erau singurele care contau.
Am iubit de când mă ştiu… Am iubit marea, am iubit nisipul, am iubit vântul, am iubit căldura, am iubit iubirea…
Foc, aer, apă, pământ… Toate elementele într-un univers care începe şi se termină cu dragostea nemărginită.
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor…”
De aici…
Stăteam de obicei într-o nepăsare totală.
Credeam pe atunci că singurul lucru care mi-a rămas era acel nesfârşit. Acel sentiment de siguranţă pe care mi-l conferea locuinţa mea ascunsă. Eu şi gândurile mele închise acolo, visele mele limitate la absurd, doar acolo stăteam…Priveam câteodată lumea, prin gaura făcută de un greier în pământul ce-mi ţinea de cald. Avea uneori o imagine tristă, parcă scufundată în oceanul cerului.
Treceau din când în când oameni grăbiţi, dar eu… eu stăteam în loc şi doar mă uitam, trăind prin ei. Ca un copil care a văzut o jucărie frumoasă, dar se gândeşte că alţi copii mai înstăriţi decât el, o vor cumpăra. Parcă cerşeam prin aer să mă descompun în mii de particule şi vântul să mă poarte pe aripi de foc spre ţările acelea…în care nimeni nu a pătruns fizic, ci doar cu mintea sau uneori cu o inimă bolnavă, plictisită să mai bată pentru nimicul cotidian.
De aici, din acest loc luminat de noapte, mă întorc spre altă dimensiune. Mă răsucesc în aer şi zbor în apă. Toată amintirea a ceea ce vreodată am fost se va transfigura în cenuşa a ceea ce vreodată vom fi…
Delir…
E diferit...banalul e paranormalul momentului.
Nu mai e la fel, e o lume organică. Materia primă e uleiul...nu socializăm cu apa şi alunecăm în alte spaţii. Ne pierdem conştiinţa, delirul ne încarcă venele obosite.
Unde mai putem coborî? Am refuzat Raiul pentru Infern...Ne ascundem chipurile în manşete pătate de roşu.
Iar e haos. Ascultaţi-mi strigătul! Eu nu ţip, doar îmi proclam fiinţa efemeră în eternitate. Camera asta e prea plină... pereţii sunt căptuşiţi… le e teamă pentru nuanţa de vise.
Imi şterg ochii deformaţi de ploi acide şi mă întorc în banal... ziua aceea...e diferită...era 13.04... 13. 04. 2008... Eram acolo. Am văzut 7 culori îmbibate de sunete diafane. Ce trist îmi bate inima… 7 culori se simt pe pielea umedă şi nudă nu se cântă… nu se celebrează…
Fii Adam până la capăt şi bucură-te de libertatea trupului tău ascunde-ţi ruşinea şi dezbracă-te de Eva.
In ziua aceea la ora 13:04 am văzut minunea.
Am văzut focul transformându-se în apă şi gândul era material şi planul era delir…
Eu sunt încă acolo… Imi pieptăn mintea cu veneraţie şi mă supun ordinii divine. Cele 7 culori încă îmi îmbracă respiraţia… O străpungere uşoară îmi perturbă contemplarea, îmi sfâşii carnea cu unghiile şi cad în genunchi cerând iertare…plâng fals făcând loc unui zambet malefic. Imi ascult simfonia ţinându-mi mâinile în jurul capului şi rotindu-mă în gol…
Iar am pierdut-o. Era clipa aceea, momentul…iar voi rătaci… să zgârie cineva pereţii!
Căptuşeala asta mă sufocă… visele… gândurile… apa… este ulei pe jos… Mira…sacrificiu… 13. 04. 2008!!! Minunea!!!
E linişte…
Mă aşez pe podeaua rece, frigul îmi umple căldura sufletului, îmi strâng genunchii la piept… poartă încă urma zgârieturilor. Ii ating, dar mâna îmi tremură simt plăcerea de a suferi şi văd minunea. Imi amintesc perfect ziua de 13. 04. 2008… îmi amintesc cum am pierdut clipa…
Sunt cenuşă şi ard doar în simţiri… sunt apă şi refuz uleiul…sunt gând şi-mi continuu delirul…
Nu
Iar plouă… Pe aceeaşi alee pe care astă-toamnă
Unde mai putem coborî? Am refuzat Raiul pentru Infern...Ne ascundem chipurile în manşete pătate de roşu.
Iar e haos. Ascultaţi-mi strigătul! Eu nu ţip, doar îmi proclam fiinţa efemeră în eternitate. Camera asta e prea plină... pereţii sunt căptuşiţi… le e teamă pentru nuanţa de vise.
Imi şterg ochii deformaţi de ploi acide şi mă întorc în banal... ziua aceea...e diferită...era 13.04... 13. 04. 2008... Eram acolo. Am văzut 7 culori îmbibate de sunete diafane. Ce trist îmi bate inima… 7 culori se simt pe pielea umedă şi nudă nu se cântă… nu se celebrează…
Fii Adam până la capăt şi bucură-te de libertatea trupului tău ascunde-ţi ruşinea şi dezbracă-te de Eva.
In ziua aceea la ora 13:04 am văzut minunea.
Am văzut focul transformându-se în apă şi gândul era material şi planul era delir…
Eu sunt încă acolo… Imi pieptăn mintea cu veneraţie şi mă supun ordinii divine. Cele 7 culori încă îmi îmbracă respiraţia… O străpungere uşoară îmi perturbă contemplarea, îmi sfâşii carnea cu unghiile şi cad în genunchi cerând iertare…plâng fals făcând loc unui zambet malefic. Imi ascult simfonia ţinându-mi mâinile în jurul capului şi rotindu-mă în gol…
Iar am pierdut-o. Era clipa aceea, momentul…iar voi rătaci… să zgârie cineva pereţii!
Căptuşeala asta mă sufocă… visele… gândurile… apa… este ulei pe jos… Mira…sacrificiu… 13. 04. 2008!!! Minunea!!!
E linişte…
Mă aşez pe podeaua rece, frigul îmi umple căldura sufletului, îmi strâng genunchii la piept… poartă încă urma zgârieturilor. Ii ating, dar mâna îmi tremură simt plăcerea de a suferi şi văd minunea. Imi amintesc perfect ziua de 13. 04. 2008… îmi amintesc cum am pierdut clipa…
Sunt cenuşă şi ard doar în simţiri… sunt apă şi refuz uleiul…sunt gând şi-mi continuu delirul…
Nu
Iar plouă… Pe aceeaşi alee pe care astă-toamnă
număram frunzele căzute din copacul tinereţii mele. Iar plouă…Pe aceleaşi gânduri cenuşii pe care le am încă de la despărţirea de cel mai bun prieten. N-aş fi crezut vreodată că voi învăţa să ofer totul fără a primi în schimb decât o privire înţelegătoare.
Urmăream pe noroiul provocat de lacrimile cerului paşii lui care se pierdeau pe potecile uitate de viaţă. Un amurg portocaliu mi-a luminat gândul trist. Fumul din mintea mea s-a risipit când, într-un lac, i-am zărit chipul schimonosit de vreme. Părea atât de îmbătrânit, de rece, încât nu l-am recunoscut. Am ridicat cu frică privirea timidă şi i-am regăsit ochii aceia pe care îi sorbeam de fiecare dată. Erau deja o parte din mine. La fel şi chipul lui, care acum era brăzdat de riduri inestetice, dar care nu i-au furat inocenţa.
Şi totuşi era atât de straniu…
-Mai ştii?
Întrebă…
-Nu.
Am răspuns involuntar. Păru că se inchide. S-a întors cu gesturi mecanice şi a plecat. Am rămas pe loc. Aş fi vrut să-i fi spus ceva, dar nu.
Am stat acolo privindu-l cum se îndepărtează. Era atât de linişte încât auzeam mişcarea mâinii mele în aer, căutând un refugiu…
Sfârşit şi început…
De ce apune soarele? Pentru a răsări din nou.
Dar dacă nu mai răsare? Dacă se satură de acelaşi ritual şi într-o zi vom rămâne într-o beznă dureroasă?
Acum îmi dau seama. A trecut mult timp de când nu am mai privit răsăritul. Mereu am căutat apusul, era momentul când puteam să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi... Nebunia de culori îmi îmbrăca sufletul în straie de resemnare. Pete de sentimente târzii accentuează zbuciumul norilor.
Un val de ceaţă închide atmosfera în pustiu. Liniştea e atât de densă încât se aud bătăile aripilor unor păsări ce pleacă în căutarea răsăritului ce întârzie. Se aud parcă şi florile închinzându-se.
Un greier îşi face loc printre firele de pământ aruncate de voia divină. Cântă cu jale tristeţea toamnei ajunsă mult prea devreme.
Urma lăsată de un avion pare a fi o linie a vieţii. E timpul să cădem, să ne cufundăm în gânduri, să tragem linie şi să adunăm. Nu ne-am născut pentru a muri şi soarele nu răsare pentru a apune.
Cu greu atingem zenitul cerului, cu uşurinţă răceala eşecului. Privesc cum apusul a pictat cerul cu măiestrie într-o nebunie de culori. Sunt tonuri calde…atâtea tonuri calde. Unde sunt micile erori care contrastează perfecţiunii? Dacă lipsesc gândurile cenuşii atunci viaţa este o amăgire şi noi suntem întinaţi de coşmarul revelaţiei.
Dar e tăcere în jur. Nimeni nu contestă nimic. E linişte, bătăile inimii sunt rare şi iluzia continuă.
Şi totuşi…
Ce este dragostea? Acel sentiment minunat care îţi dă aripi,
Urmăream pe noroiul provocat de lacrimile cerului paşii lui care se pierdeau pe potecile uitate de viaţă. Un amurg portocaliu mi-a luminat gândul trist. Fumul din mintea mea s-a risipit când, într-un lac, i-am zărit chipul schimonosit de vreme. Părea atât de îmbătrânit, de rece, încât nu l-am recunoscut. Am ridicat cu frică privirea timidă şi i-am regăsit ochii aceia pe care îi sorbeam de fiecare dată. Erau deja o parte din mine. La fel şi chipul lui, care acum era brăzdat de riduri inestetice, dar care nu i-au furat inocenţa.
Şi totuşi era atât de straniu…
-Mai ştii?
Întrebă…
-Nu.
Am răspuns involuntar. Păru că se inchide. S-a întors cu gesturi mecanice şi a plecat. Am rămas pe loc. Aş fi vrut să-i fi spus ceva, dar nu.
Am stat acolo privindu-l cum se îndepărtează. Era atât de linişte încât auzeam mişcarea mâinii mele în aer, căutând un refugiu…
Sfârşit şi început…
De ce apune soarele? Pentru a răsări din nou.
Dar dacă nu mai răsare? Dacă se satură de acelaşi ritual şi într-o zi vom rămâne într-o beznă dureroasă?
Acum îmi dau seama. A trecut mult timp de când nu am mai privit răsăritul. Mereu am căutat apusul, era momentul când puteam să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi... Nebunia de culori îmi îmbrăca sufletul în straie de resemnare. Pete de sentimente târzii accentuează zbuciumul norilor.
Un val de ceaţă închide atmosfera în pustiu. Liniştea e atât de densă încât se aud bătăile aripilor unor păsări ce pleacă în căutarea răsăritului ce întârzie. Se aud parcă şi florile închinzându-se.
Un greier îşi face loc printre firele de pământ aruncate de voia divină. Cântă cu jale tristeţea toamnei ajunsă mult prea devreme.
Urma lăsată de un avion pare a fi o linie a vieţii. E timpul să cădem, să ne cufundăm în gânduri, să tragem linie şi să adunăm. Nu ne-am născut pentru a muri şi soarele nu răsare pentru a apune.
Cu greu atingem zenitul cerului, cu uşurinţă răceala eşecului. Privesc cum apusul a pictat cerul cu măiestrie într-o nebunie de culori. Sunt tonuri calde…atâtea tonuri calde. Unde sunt micile erori care contrastează perfecţiunii? Dacă lipsesc gândurile cenuşii atunci viaţa este o amăgire şi noi suntem întinaţi de coşmarul revelaţiei.
Dar e tăcere în jur. Nimeni nu contestă nimic. E linişte, bătăile inimii sunt rare şi iluzia continuă.
Şi totuşi…
Ce este dragostea? Acel sentiment minunat care îţi dă aripi,
dar care în momentul următor ţi le frânge cu o mişcare uşoară ca atingerea vântului.
Crezi că eşti îndrăgostit şi totuşi …e ceva ciudat înăuntrul tău, care te ucide încetul cu încetul, care-ţi taie respiraţia, te îmbătrâneşte şi te îmbolnăveşte de ignoranţă şi deziluzie.
Uită-te la Ea. Credea că are totul. Il avea alături pe El. Cel care îi promisese luna şi care îi oferise marea în dar împreună cu cel mai frumos răsărit, cel al unei iubiri noi, al unei speranţe. Ii prinsese stelele în păr şi îi cuibărea somnul în vise tandre.
Trăia cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate câte existaseră. Işi lăsa trupul fragil şi vulnerabil, dominat de braţele lui puternice şi se cutremura când El o numea “îngerul meu…” Nimic nu o bucura mai mult decât să-i vadă chipul atât de dulce, fie el şi desenat în vid, cu stângăcie, prin prisma trăirilor ei intense. Universul lor era străbătut cu repeziciune, în ritmul alert al bătăilor inimii. Şi totuşi…era un orizont limitat ce începea cu ei şi se termina tot cu ei…
Acum rămăsese singură, pusă în faţa unei realităţi dure pe care nu o cunoştea. Nu mai era nimeni care să-i dăruiască marea, iar luna avea o reflexie ştearsă în ochii ei tulburi, parcă plângea, dar cu lacrimi de foc.Cântecele îi deveniseră străine, iar florile-cei mai mari duşmani. Lupta cu timpul. Timpul… El o chinuia cel mai mult. Era atât de mică în faţa lui… Secundele, minutele, orele o străpungeau cu pumnalul aşteptării…
Aşteptarea… ce cuvânt măreţ. Clipe zdrobite de un sentiment devenit sumbru prin evoluţia sa-iubirea. Cât de uşor cazi pradă dorinţei de a vedea pe cineva, de a-i simţi prezenţa şi cât de greu e să fii neputincios în faţa timpului care e martorul torturii sufletului…
Se gândea mereu ce era pentru ea dragostea? Cum se face că ceva aşa de pur şi atât de frumos să pălească într-o clipă de neatenţie, într-un moment în care sufletul lui refuză să mai primească alinarea ei şi găseşte viaţa o banalitate, găseşte muzica sentimentelor o prostie şi imaginea iubirii lor o reprezentare abstractă pe care numai nebunii, acei visători, o pot înţelege.
Şi atunci descoperă că pentru ea totul e viu. Că partea din viaţă petrecută împreună a fost cea mai frumoasă, că muzica lor va continua să se audă şi că imaginea celor doi ochi albaştrii ai lui o vor bântui mereu.
Dar va trece peste… pentru că e puternică, iubirea lor a făcut-o puternică, şi orizontul se poate largi. Va deschide ochii şi poate acum va tremura la auzul altui nume şi va simti un fior când va vedea pe altcineva.
Şi totuşi…
Şi totuşi va fi mereu acest El. El e cel care a făcut-o să simtă prima oară că trăieşte cu adevărat şi El e cel care i-a dăruit marea învolburată… sau nu. E cel care i-a spus că prima iubire e cea mai frumoasă, că gândurile a doi oameni se pot uni sub semnul dragostei, că muzica sufletului e cea cântată de îngeri, că dansul este pierderea de sine şi că un sărut pur poate topi inima şi celui mai înverşunat om. I-a spus că dragostea nu are nevoie de două persoane care să se privească, ci două persoane care să se uite în aceeaşi direcţie.
“EL” e cel care a numit-o “îngerul meu”…
Şi totuşi…
Alte maxime…
Gandirea ne ingenuncheaza sufletul si inima, ne inrobeste spiritual si ne infraneaza visarea.
Crezi că eşti îndrăgostit şi totuşi …e ceva ciudat înăuntrul tău, care te ucide încetul cu încetul, care-ţi taie respiraţia, te îmbătrâneşte şi te îmbolnăveşte de ignoranţă şi deziluzie.
Uită-te la Ea. Credea că are totul. Il avea alături pe El. Cel care îi promisese luna şi care îi oferise marea în dar împreună cu cel mai frumos răsărit, cel al unei iubiri noi, al unei speranţe. Ii prinsese stelele în păr şi îi cuibărea somnul în vise tandre.
Trăia cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate câte existaseră. Işi lăsa trupul fragil şi vulnerabil, dominat de braţele lui puternice şi se cutremura când El o numea “îngerul meu…” Nimic nu o bucura mai mult decât să-i vadă chipul atât de dulce, fie el şi desenat în vid, cu stângăcie, prin prisma trăirilor ei intense. Universul lor era străbătut cu repeziciune, în ritmul alert al bătăilor inimii. Şi totuşi…era un orizont limitat ce începea cu ei şi se termina tot cu ei…
Acum rămăsese singură, pusă în faţa unei realităţi dure pe care nu o cunoştea. Nu mai era nimeni care să-i dăruiască marea, iar luna avea o reflexie ştearsă în ochii ei tulburi, parcă plângea, dar cu lacrimi de foc.Cântecele îi deveniseră străine, iar florile-cei mai mari duşmani. Lupta cu timpul. Timpul… El o chinuia cel mai mult. Era atât de mică în faţa lui… Secundele, minutele, orele o străpungeau cu pumnalul aşteptării…
Aşteptarea… ce cuvânt măreţ. Clipe zdrobite de un sentiment devenit sumbru prin evoluţia sa-iubirea. Cât de uşor cazi pradă dorinţei de a vedea pe cineva, de a-i simţi prezenţa şi cât de greu e să fii neputincios în faţa timpului care e martorul torturii sufletului…
Se gândea mereu ce era pentru ea dragostea? Cum se face că ceva aşa de pur şi atât de frumos să pălească într-o clipă de neatenţie, într-un moment în care sufletul lui refuză să mai primească alinarea ei şi găseşte viaţa o banalitate, găseşte muzica sentimentelor o prostie şi imaginea iubirii lor o reprezentare abstractă pe care numai nebunii, acei visători, o pot înţelege.
Şi atunci descoperă că pentru ea totul e viu. Că partea din viaţă petrecută împreună a fost cea mai frumoasă, că muzica lor va continua să se audă şi că imaginea celor doi ochi albaştrii ai lui o vor bântui mereu.
Dar va trece peste… pentru că e puternică, iubirea lor a făcut-o puternică, şi orizontul se poate largi. Va deschide ochii şi poate acum va tremura la auzul altui nume şi va simti un fior când va vedea pe altcineva.
Şi totuşi…
Şi totuşi va fi mereu acest El. El e cel care a făcut-o să simtă prima oară că trăieşte cu adevărat şi El e cel care i-a dăruit marea învolburată… sau nu. E cel care i-a spus că prima iubire e cea mai frumoasă, că gândurile a doi oameni se pot uni sub semnul dragostei, că muzica sufletului e cea cântată de îngeri, că dansul este pierderea de sine şi că un sărut pur poate topi inima şi celui mai înverşunat om. I-a spus că dragostea nu are nevoie de două persoane care să se privească, ci două persoane care să se uite în aceeaşi direcţie.
“EL” e cel care a numit-o “îngerul meu”…
Şi totuşi…
Alte maxime…
Gandirea ne ingenuncheaza sufletul si inima, ne inrobeste spiritual si ne infraneaza visarea.
De partea cealaltă a oglinzii
sau file de jurnal…
Iartă-mă că îţi zic “tu” poate ar trebui să te numesc jurnal,
dar tu eşti cel care-mi va cunoaşte sufletul, aşa că nu te pot numi doar un obiect. Eu ştiu că mă înţelegi şi că în tăcerea ta apăsătoare şi poate uşor dureroasă mă critici sau… îmi iei apărarea.
A trecut ceva vreme de când nu am mai scris despre gândurile şi sentimentele mele. Am învăţat să mă rezum doar la ceea ce vreau să fac prin prisma personajelor mele.
Motivul pentru care scriu nu este, sau mai bine-zis, nu ţine de amorul artei, ci pur şi simplu s-au aglomerat prea multe şi am nevoie de un refugiu şi cum am fost “otrăvită” cu literatură trebuia să mă descarc şi să-mi recapăt libertatea astfel…
Ziua de astăzi a fost excepţională, contrar aşteptărilor. Aveam un program bine stabilit aşa că spontaneitatea o voi păstra pentru alte ocazii.
M-am trezit dornică să visez încă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în ultima vreme, dar mă simt atât de descurajată de lumea în care trăiesc, atât de vulnerabilă… Atâta răutate…tu nu mă înţelegi…tu trăieşti în sufletul meu care doreşte cu toată forţa să fie în altă parte, se agaţă cu disperare de orice lucru bun… sunt momente când simt că se rupe de mine şi e undeva…departe… Şi atunci sunt singură. Mii de gânduri delăsătoare în lumini incandescente mă cuprind şi mă învăluie. Ca un dans de iele mă prind în jocuri de culori şi umbre, între voci ambiguizate şi sentimente neînţelese. Simt cum…uşor, uşor mă rup de lume şi cad…
Cad în abisul sufletului meu. Pereţii sunt atât de reci şi culorile atât de şterse. Cad în continuare şi vântul îmi împleteşte părul cu stelele ce s-au stins udate de lacrimi irosite…
Şi atunci…ştii ce se întâmplă? Atunci simt prezenţa cuiva… nu i-am văzut niciodată chipul, dar îmi aduce aminte de cineva. Prezenţa lui e atât de intensă încât invăţ să zbor şi merg contra mea. Mă încăpăţânez să mai cad şi mă arunc în vis şi acum alerg spre lumina vieţii zbuciumate.
Nu mai simţeam răceala tăişului pumnalului pe care mi-l înfigeam nepăsătoare în inima-mi obosită şi înecata de sentimente pure. Nu mai simt nimic din ceea ce era mai devreme. Acum sunt eu şi persoana care m-a salvat de mine…
Ca să înţelegi mai bine, această persoană o văd ca pe o reflexie a mea, acea parte din mine care ma aduce cu picioarele pe pământ.
Nu mai caut umbre copleşitoare sau vreo regină a nopţii. Destul m-am ascuns de lumea înconjurătoare. Cred că merit o rază de soare…macăr una…în dimineaţa unei zile noi, când cerul va fi senin şi păsările vor ciripi vesele şi gândul îmi va zbura spre infinit…spre mirajul vieţii veşnice…
Ştiu că aceste confuzii, acest amalgam de trăiri sunt doar nişte cuvinte înşirate pe această coală dureros de albă. Dar timpul va avea ultimul cuvânt că doar trăim într-un viitor al zilei de ieri şi un trecut al zilei de mâine. Ne supunem trecerii ireversibile a acestuia şi ne conformăm cu o afirmaţie pe cât de banală pe atât de adevarată:
“Şi totuşi… mâine este…o nouă zi…”
Maxime
1. Albul pur al zăpezii se transformă, căci inima omului s-a închis. Ne pierdem în neant, dar ne regăsim. Fiecare fulg ce se topeşte pe chipul nostru ridat de resentimente se jertfeşte pentru noi.
2. Mă prinsei în jocul fulgilor. Pare un dans de iele, dar nu mă omoară, ci mă conduce spre Paradisul ce-l credeam uitat-inima mea…
3. Zâna iernii ţese zi de zi mii de fulgi. Ea nu are inima îngheţată aşa cum am crede, ci este o invitaţie pentru noi ca să fim mai buni, să ne iubim Creatorul, semenii şi pe noi înşine.
4. Iarna e sclipirea unui înger venit să vindece oamenii de păcat.
5. Dansul haotic al fulgilor de nea este asemeni amalgamului de sentimente din sufletul unui artist.
6. Aşa cum trecerea anotimpurilor este firească şi venirea iernii înseamnă un somn pentru natură, aşa şi omul se acoperă de multe ori în gânduri şi se pierde până nu mai rămâne decât un vis…
7. Adunând fulg cu fulg nu facem un bulgăre, ci ne întâlnim viaţa, anii ce s-au scurs şi ne-au transformat în ceea ce suntem astăzi, acum.
8. Arta de a zbura constǎ în pierderea de sine
9. Creatia este jocul inceput de divinitate si rasfrant asupra oamenilor.
10. Pacatul creatiei consta in pasiunea care ajunge sa doboare ratiunea.
11. Muza creatorului este realitatea sa transformata in vis.
12. Creatorul unei opera este prima instanta a infinitului material.
13. Creatorul este forma hibrida de om si supranatural.
14. Creatia se naste cu o scanteie, creste cu devotement si moare in lacrimi.
15. Creatia devine materiala doar in mainile geniului, pentru ceilalti este doar o enigma.
16. Importanta creatiei este data de dorinta artistului de a o materializa in eternitate.
17. Dorinta mistuitoare de a realiza transforma creatorul in propriul dusman reducandu-l la un simplu om.
18. Cautand perfectiunea, creatorul se injoseste siesi.
19. Idealul se transforma in cenusa la intalnirea materialului.
Semiton
De ce se sting luminile? Ce se întâmplă?
Si ce linişte…
Simt un tremur puternic. Mii de senzaţii îmi încearcă sufletul, mintea-mi impută o visare atât de leneşă… Iar e linişte…Acordurile acelea de vioară mi-au dat fiori… Se întâmplă din nou.
O notă coboară încet şi timpanul meu vibrează cu o încântare nebănuită. Un vals haotic îmi cuprinde gândurile, raţiunea o pierd într-o tăcere ciudată şi visul îmi continuă muzica în simţiri.
Gust aerul ce învăluie sala. Pare să aibă un gust tare, concentrat în iluzii melodice. Mă trezesc cântând cu mâna haosul din suflet, zdruncinat de puritatea sunetului. Cu greu îmi menţin trupul care se opune monotoniei cotidianului şi se simte acum liber să trăiască.
Simt cum prind aripi uşor şi murmur cu privirea aria divină care poate descoperi Paradisul în Infern. Strâng pumnii crezând că-mi voi păstra visarea, dar… dar o lumină orbitoare mă răpeşte din lumea mea. Mă orbeşte cu profan şi momentul sacru se risipeşte…
Am încă pumnii încleştaţi… inima mea mai cânta încă, dar trupul se îndreaptă anevoios spre banal…
O senzaţie eternă şoptită în lumini şi umbre muzicale…
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor…”
Şi mai plouă…
Pic.
Plouă mărunt pe aleea îmbătrânită de scurgerea nemiloasă a timpului. Plopii stăteau de atâta amar de vreme trişti, iar frunzele se ofiliseră de atâtea lacrimi vărsate în van.
Dar astăzi… astăzi era o zi deosebită pentru Ea, aşteptată de atâta timp. Astăzi avea să-l revadă pe El. Trecuse mult… nici nu mai ştia cât… Dar secundele, minutele, orele… nu contau. Nu erau decât numere aruncate în Infinit.
Gândul reîntâlnirii o făcu să sǎ cânte de bucurie. Notele aveau o tonalitatea mai frumoasǎ când însǎşi inima le fredona.
Se pregǎti cum ştiu mai bine pentru aceastǎ nouǎ izbândǎ împotriva unei vieţi monotone. Işi prinse în pǎrul bǎlai, flori de nu-mǎ-uita. Pletele le lǎsǎ sǎ cadǎ peste umerii goi, dar atât de puri. Rochia albǎ trecea cu puţin peste genunchii caşti. Ochii aceia albaştrii îi sclipeau în oglinda sufletului, iar buzele îi ardeau de dorinţa de a-i mai pronunţa odatǎ numele.
Cioc!
Se auzi. El apǎru în prag.
Chipul I se destinse într-un zâmbet atât de familiar ei. Îşi deschise larg braţele, ca şi când atunci, în faţa ei, se degolea de sentimente. Se lǎsǎ pradǎ iubirii ei şi renunţǎ la sine.
Ea tresǎri şi se aruncǎ într-o îmbrǎţişare puternicǎ. Visase sǎ-I mai simtǎ cǎldura, sǎ se simtǎ în siguranţǎ la pieptul lui ca altǎdatǎ…
Ieşirǎ în ploaia mǎruntǎ, care nu contenea. Începurǎ sǎ danseze pe valsul dragostei lor. Stropi mici se scurgeau pedouǎ trupuri firave, ce se eternizeazǎ prin puterea unui sentiment nemǎrginit.
Continuau sǎ danseze în timp ce marea de vise cânta, vântul cald le mângâia chipurile, iar ploaia le purifica inimile.
Dansul îi înǎlţa…îi ridica pe cele mai înalte culmi şi îi transforma în îngeri. De acum vor privi din liniştea Edenului alţi tineri îndrǎgostiţi. Ei au cunoscut Raiul pe pǎmânt. Doar ei au fost întâi un El şi o Ea.
Oare cât va mai trece pânǎ când un cuplu îşi va gǎsi zborul spre fericire prin ploaia mǎruntǎ?
Şi mai plouǎ…
Pic!
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor”
Vacanţă în Rai
Agitaţie… Zgomot… Medici…
Era o încăpere normală. Pereţii albi erau atât de banali, încât semnificaţia acestei culori se reducea încet, încet la absurd.
Şi totuşi…
Aparatura din acest loc schimba prima impresie a oricărui călător avid de necunoscut.
Undeva…pe o masă se afla Smaranda Popescu, o elevă din clasa a IX-a, la un liceu oarecare dintr-un oraş oarecare al României. Ai crede că emoţiile au adus-o în acea stare sau că sentimentele prea puternice pe care le simţea pentru X. Însă motivul pentru care acum zăcea pe acea masă e acel lucru pe care oamenii îl numesc maşină. Acel obiect poluant şi zgomotos care printr-o minune numită tehnologie te duce unde vrei.
Totul a început în urmă cu câteva ore…Smaranda –fata plină de viaţă- traversa grăbită pentru a ajunge la liceul oarecare. Un amestec de euforie şi neatenţie la care s-a adăugat un trafic îngrozitor, a constituit stiloul blestemat care i-a semnat sentinţa la suferinţă. A fost aşa rapid încât cinsprezece ani păreau un nimic în faţa unei secunde.
Şi restul… restul se ştie.
- Să avem încredere în domnul doctor! se auzi vocea unei femei care încerca să o liniştească pe cea care i-a dat viaţă Smarandei şi care era acum neputincioasă.
Lacrimi…
Dar totul era ireal… Doar Smaranda părea chiar activă psihic. Deşi nu conştientiza se rupsese de lume. Umbla pe un coridor lung şi rece. Era totuşi luminat. Merse , merse şi într-un final ajunse la baza unei scări. Privi în sus şi văzu infinitul… sau aşa părea.
Urcă prima treaptă. Pământul pe care stătuse până atunci dispăruse transformându-se într-un nor alb.
Mai urcă puţin şi întâlni doi îngeri. Erau atât de frumoşi, iar aripile străluceau în bătaia soarelui.
- Numele… începu unul dintre ei.
- Smaranda Popescu, zise fata derutată.
Vorbitorul scrijeli cu o pană ceva pe o bucată de pergament.
- Aici ai un an… Ce păcate ai săvârşit la un an?
- Nu cred că am făcut ceva rău… răspunse fata din ce în ce mai confuză.
- Greşit! Păcatul originar! Consemnează!
Celălalt înger scrijeli şi el ceva pe foaia lui.
- Dar nu e vina mea că m-am născut!
- Nici a noastră! Următorul!
- Dar…
Însă înainte de a mai zice ceva scara începu să urce. Se prinse mai bine de balustradă şi trase aer în piept.
- Anul doi! se auzi o voce.
- Smaranda Popescu! zise fata repede.
- Ştiu!
Smaranda privi în jos rusinată
- Ce păcate ai făcut la doi ani?
- Nimic, cred.
- Dar aici scrie că ai spart o vază.
- Şi e păcat?
- Azi o vază, mâine… spargi capul unui om!
- Dar e absurd!
- Nu şi dacă gândeşti în perspectivă…
- La naiba cu perpectivele!
- Nu e frumos să înjuri…
- Îmi pare rău …
- Târziu, draga mea…
Fata se uită ciudat la fiinţa din faţa ei, apoi se trezi că iar se mişcă scara…
Trecu prin toti ani aducându-şi aminte şi de micile minciuni pe care le spunea pentru a scăpa de sport. I se părea ciudat că nimeni nu zicea nimic de notele ei. Era chiar atât de ignorantă? Nimeni nu observase cât muncise şi cât se străduise în ciuda piedicilor?
Recapitulă plimbarea şi îşi dădu seama că mai avea o şansă- al cincisprezecelea an. Se hotărî să vorbească, să întrebe, să afle…
Descoperi înaintea ei un înger mic cu părul blond si creţ. Era mai scund şi mai slab decât ceilalţi. Aripile lui nu erau aşa strălucitoare. De abia dacă se vedea după pergament, însă vocea lui blândă îi atrase atenţia Smarandei.
- Draga mea… Aici ai cincisprezece ani…
- Da, zise fata calmă.
- Ştiu că ceilalţi ţi-au remarcat doar defectele. Eu, vreau să ştii, că am analizat fişa ta şi…
- Şi? se interesă.
- Îmi place! Şi depinde de tine ce vei alege… Gândeşte-te bine!
- La ce?
- Răspunsurile sunt la tine…
Mai urcă o treaptă. Ajunse la o lumină puternică. O văzu pe bunica ei făcându-i cu mâna.
- Vino la mine… se auzi o voce pierdută.
Dar fata deşi se simţea atrasă de acel loc strigă din toată inima:
- Nu! Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc … repeta în timp ce mai multe evenimente se derulau în faţa ei şi la un moment dat se trezi.
- Smărăndiţa! Ce ai păţit?
Era vocea mamei ei. Deschise ochii şi îşi văzu părinţii stându-i alături. Privi la fereastră şi observă îngeraşul care o încurajase.
- Trăiesc… silabisi printre lacrimi.
- Sigur! Mulţi ani de acum inainte.
Vru să le povestească părinţilor ce s-a întâmplat, însă totul se şterse din mintea ei. Îşi aduse aminte de liceu şi apoi… nimic.
Însă într-un fel renăscuse şi se eliberă de sine încercând să trăiască în perspectivă…
A trecut ceva vreme de când nu am mai scris despre gândurile şi sentimentele mele. Am învăţat să mă rezum doar la ceea ce vreau să fac prin prisma personajelor mele.
Motivul pentru care scriu nu este, sau mai bine-zis, nu ţine de amorul artei, ci pur şi simplu s-au aglomerat prea multe şi am nevoie de un refugiu şi cum am fost “otrăvită” cu literatură trebuia să mă descarc şi să-mi recapăt libertatea astfel…
Ziua de astăzi a fost excepţională, contrar aşteptărilor. Aveam un program bine stabilit aşa că spontaneitatea o voi păstra pentru alte ocazii.
M-am trezit dornică să visez încă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în ultima vreme, dar mă simt atât de descurajată de lumea în care trăiesc, atât de vulnerabilă… Atâta răutate…tu nu mă înţelegi…tu trăieşti în sufletul meu care doreşte cu toată forţa să fie în altă parte, se agaţă cu disperare de orice lucru bun… sunt momente când simt că se rupe de mine şi e undeva…departe… Şi atunci sunt singură. Mii de gânduri delăsătoare în lumini incandescente mă cuprind şi mă învăluie. Ca un dans de iele mă prind în jocuri de culori şi umbre, între voci ambiguizate şi sentimente neînţelese. Simt cum…uşor, uşor mă rup de lume şi cad…
Cad în abisul sufletului meu. Pereţii sunt atât de reci şi culorile atât de şterse. Cad în continuare şi vântul îmi împleteşte părul cu stelele ce s-au stins udate de lacrimi irosite…
Şi atunci…ştii ce se întâmplă? Atunci simt prezenţa cuiva… nu i-am văzut niciodată chipul, dar îmi aduce aminte de cineva. Prezenţa lui e atât de intensă încât invăţ să zbor şi merg contra mea. Mă încăpăţânez să mai cad şi mă arunc în vis şi acum alerg spre lumina vieţii zbuciumate.
Nu mai simţeam răceala tăişului pumnalului pe care mi-l înfigeam nepăsătoare în inima-mi obosită şi înecata de sentimente pure. Nu mai simt nimic din ceea ce era mai devreme. Acum sunt eu şi persoana care m-a salvat de mine…
Ca să înţelegi mai bine, această persoană o văd ca pe o reflexie a mea, acea parte din mine care ma aduce cu picioarele pe pământ.
Nu mai caut umbre copleşitoare sau vreo regină a nopţii. Destul m-am ascuns de lumea înconjurătoare. Cred că merit o rază de soare…macăr una…în dimineaţa unei zile noi, când cerul va fi senin şi păsările vor ciripi vesele şi gândul îmi va zbura spre infinit…spre mirajul vieţii veşnice…
Ştiu că aceste confuzii, acest amalgam de trăiri sunt doar nişte cuvinte înşirate pe această coală dureros de albă. Dar timpul va avea ultimul cuvânt că doar trăim într-un viitor al zilei de ieri şi un trecut al zilei de mâine. Ne supunem trecerii ireversibile a acestuia şi ne conformăm cu o afirmaţie pe cât de banală pe atât de adevarată:
“Şi totuşi… mâine este…o nouă zi…”
Maxime
1. Albul pur al zăpezii se transformă, căci inima omului s-a închis. Ne pierdem în neant, dar ne regăsim. Fiecare fulg ce se topeşte pe chipul nostru ridat de resentimente se jertfeşte pentru noi.
2. Mă prinsei în jocul fulgilor. Pare un dans de iele, dar nu mă omoară, ci mă conduce spre Paradisul ce-l credeam uitat-inima mea…
3. Zâna iernii ţese zi de zi mii de fulgi. Ea nu are inima îngheţată aşa cum am crede, ci este o invitaţie pentru noi ca să fim mai buni, să ne iubim Creatorul, semenii şi pe noi înşine.
4. Iarna e sclipirea unui înger venit să vindece oamenii de păcat.
5. Dansul haotic al fulgilor de nea este asemeni amalgamului de sentimente din sufletul unui artist.
6. Aşa cum trecerea anotimpurilor este firească şi venirea iernii înseamnă un somn pentru natură, aşa şi omul se acoperă de multe ori în gânduri şi se pierde până nu mai rămâne decât un vis…
7. Adunând fulg cu fulg nu facem un bulgăre, ci ne întâlnim viaţa, anii ce s-au scurs şi ne-au transformat în ceea ce suntem astăzi, acum.
8. Arta de a zbura constǎ în pierderea de sine
9. Creatia este jocul inceput de divinitate si rasfrant asupra oamenilor.
10. Pacatul creatiei consta in pasiunea care ajunge sa doboare ratiunea.
11. Muza creatorului este realitatea sa transformata in vis.
12. Creatorul unei opera este prima instanta a infinitului material.
13. Creatorul este forma hibrida de om si supranatural.
14. Creatia se naste cu o scanteie, creste cu devotement si moare in lacrimi.
15. Creatia devine materiala doar in mainile geniului, pentru ceilalti este doar o enigma.
16. Importanta creatiei este data de dorinta artistului de a o materializa in eternitate.
17. Dorinta mistuitoare de a realiza transforma creatorul in propriul dusman reducandu-l la un simplu om.
18. Cautand perfectiunea, creatorul se injoseste siesi.
19. Idealul se transforma in cenusa la intalnirea materialului.
Semiton
De ce se sting luminile? Ce se întâmplă?
Si ce linişte…
Simt un tremur puternic. Mii de senzaţii îmi încearcă sufletul, mintea-mi impută o visare atât de leneşă… Iar e linişte…Acordurile acelea de vioară mi-au dat fiori… Se întâmplă din nou.
O notă coboară încet şi timpanul meu vibrează cu o încântare nebănuită. Un vals haotic îmi cuprinde gândurile, raţiunea o pierd într-o tăcere ciudată şi visul îmi continuă muzica în simţiri.
Gust aerul ce învăluie sala. Pare să aibă un gust tare, concentrat în iluzii melodice. Mă trezesc cântând cu mâna haosul din suflet, zdruncinat de puritatea sunetului. Cu greu îmi menţin trupul care se opune monotoniei cotidianului şi se simte acum liber să trăiască.
Simt cum prind aripi uşor şi murmur cu privirea aria divină care poate descoperi Paradisul în Infern. Strâng pumnii crezând că-mi voi păstra visarea, dar… dar o lumină orbitoare mă răpeşte din lumea mea. Mă orbeşte cu profan şi momentul sacru se risipeşte…
Am încă pumnii încleştaţi… inima mea mai cânta încă, dar trupul se îndreaptă anevoios spre banal…
O senzaţie eternă şoptită în lumini şi umbre muzicale…
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor…”
Şi mai plouă…
Pic.
Plouă mărunt pe aleea îmbătrânită de scurgerea nemiloasă a timpului. Plopii stăteau de atâta amar de vreme trişti, iar frunzele se ofiliseră de atâtea lacrimi vărsate în van.
Dar astăzi… astăzi era o zi deosebită pentru Ea, aşteptată de atâta timp. Astăzi avea să-l revadă pe El. Trecuse mult… nici nu mai ştia cât… Dar secundele, minutele, orele… nu contau. Nu erau decât numere aruncate în Infinit.
Gândul reîntâlnirii o făcu să sǎ cânte de bucurie. Notele aveau o tonalitatea mai frumoasǎ când însǎşi inima le fredona.
Se pregǎti cum ştiu mai bine pentru aceastǎ nouǎ izbândǎ împotriva unei vieţi monotone. Işi prinse în pǎrul bǎlai, flori de nu-mǎ-uita. Pletele le lǎsǎ sǎ cadǎ peste umerii goi, dar atât de puri. Rochia albǎ trecea cu puţin peste genunchii caşti. Ochii aceia albaştrii îi sclipeau în oglinda sufletului, iar buzele îi ardeau de dorinţa de a-i mai pronunţa odatǎ numele.
Cioc!
Se auzi. El apǎru în prag.
Chipul I se destinse într-un zâmbet atât de familiar ei. Îşi deschise larg braţele, ca şi când atunci, în faţa ei, se degolea de sentimente. Se lǎsǎ pradǎ iubirii ei şi renunţǎ la sine.
Ea tresǎri şi se aruncǎ într-o îmbrǎţişare puternicǎ. Visase sǎ-I mai simtǎ cǎldura, sǎ se simtǎ în siguranţǎ la pieptul lui ca altǎdatǎ…
Ieşirǎ în ploaia mǎruntǎ, care nu contenea. Începurǎ sǎ danseze pe valsul dragostei lor. Stropi mici se scurgeau pedouǎ trupuri firave, ce se eternizeazǎ prin puterea unui sentiment nemǎrginit.
Continuau sǎ danseze în timp ce marea de vise cânta, vântul cald le mângâia chipurile, iar ploaia le purifica inimile.
Dansul îi înǎlţa…îi ridica pe cele mai înalte culmi şi îi transforma în îngeri. De acum vor privi din liniştea Edenului alţi tineri îndrǎgostiţi. Ei au cunoscut Raiul pe pǎmânt. Doar ei au fost întâi un El şi o Ea.
Oare cât va mai trece pânǎ când un cuplu îşi va gǎsi zborul spre fericire prin ploaia mǎruntǎ?
Şi mai plouǎ…
Pic!
MOTTO: “Vechile timpuri au înscris pe ziduri istoria lor”
Vacanţă în Rai
Agitaţie… Zgomot… Medici…
Era o încăpere normală. Pereţii albi erau atât de banali, încât semnificaţia acestei culori se reducea încet, încet la absurd.
Şi totuşi…
Aparatura din acest loc schimba prima impresie a oricărui călător avid de necunoscut.
Undeva…pe o masă se afla Smaranda Popescu, o elevă din clasa a IX-a, la un liceu oarecare dintr-un oraş oarecare al României. Ai crede că emoţiile au adus-o în acea stare sau că sentimentele prea puternice pe care le simţea pentru X. Însă motivul pentru care acum zăcea pe acea masă e acel lucru pe care oamenii îl numesc maşină. Acel obiect poluant şi zgomotos care printr-o minune numită tehnologie te duce unde vrei.
Totul a început în urmă cu câteva ore…Smaranda –fata plină de viaţă- traversa grăbită pentru a ajunge la liceul oarecare. Un amestec de euforie şi neatenţie la care s-a adăugat un trafic îngrozitor, a constituit stiloul blestemat care i-a semnat sentinţa la suferinţă. A fost aşa rapid încât cinsprezece ani păreau un nimic în faţa unei secunde.
Şi restul… restul se ştie.
- Să avem încredere în domnul doctor! se auzi vocea unei femei care încerca să o liniştească pe cea care i-a dat viaţă Smarandei şi care era acum neputincioasă.
Lacrimi…
Dar totul era ireal… Doar Smaranda părea chiar activă psihic. Deşi nu conştientiza se rupsese de lume. Umbla pe un coridor lung şi rece. Era totuşi luminat. Merse , merse şi într-un final ajunse la baza unei scări. Privi în sus şi văzu infinitul… sau aşa părea.
Urcă prima treaptă. Pământul pe care stătuse până atunci dispăruse transformându-se într-un nor alb.
Mai urcă puţin şi întâlni doi îngeri. Erau atât de frumoşi, iar aripile străluceau în bătaia soarelui.
- Numele… începu unul dintre ei.
- Smaranda Popescu, zise fata derutată.
Vorbitorul scrijeli cu o pană ceva pe o bucată de pergament.
- Aici ai un an… Ce păcate ai săvârşit la un an?
- Nu cred că am făcut ceva rău… răspunse fata din ce în ce mai confuză.
- Greşit! Păcatul originar! Consemnează!
Celălalt înger scrijeli şi el ceva pe foaia lui.
- Dar nu e vina mea că m-am născut!
- Nici a noastră! Următorul!
- Dar…
Însă înainte de a mai zice ceva scara începu să urce. Se prinse mai bine de balustradă şi trase aer în piept.
- Anul doi! se auzi o voce.
- Smaranda Popescu! zise fata repede.
- Ştiu!
Smaranda privi în jos rusinată
- Ce păcate ai făcut la doi ani?
- Nimic, cred.
- Dar aici scrie că ai spart o vază.
- Şi e păcat?
- Azi o vază, mâine… spargi capul unui om!
- Dar e absurd!
- Nu şi dacă gândeşti în perspectivă…
- La naiba cu perpectivele!
- Nu e frumos să înjuri…
- Îmi pare rău …
- Târziu, draga mea…
Fata se uită ciudat la fiinţa din faţa ei, apoi se trezi că iar se mişcă scara…
Trecu prin toti ani aducându-şi aminte şi de micile minciuni pe care le spunea pentru a scăpa de sport. I se părea ciudat că nimeni nu zicea nimic de notele ei. Era chiar atât de ignorantă? Nimeni nu observase cât muncise şi cât se străduise în ciuda piedicilor?
Recapitulă plimbarea şi îşi dădu seama că mai avea o şansă- al cincisprezecelea an. Se hotărî să vorbească, să întrebe, să afle…
Descoperi înaintea ei un înger mic cu părul blond si creţ. Era mai scund şi mai slab decât ceilalţi. Aripile lui nu erau aşa strălucitoare. De abia dacă se vedea după pergament, însă vocea lui blândă îi atrase atenţia Smarandei.
- Draga mea… Aici ai cincisprezece ani…
- Da, zise fata calmă.
- Ştiu că ceilalţi ţi-au remarcat doar defectele. Eu, vreau să ştii, că am analizat fişa ta şi…
- Şi? se interesă.
- Îmi place! Şi depinde de tine ce vei alege… Gândeşte-te bine!
- La ce?
- Răspunsurile sunt la tine…
Mai urcă o treaptă. Ajunse la o lumină puternică. O văzu pe bunica ei făcându-i cu mâna.
- Vino la mine… se auzi o voce pierdută.
Dar fata deşi se simţea atrasă de acel loc strigă din toată inima:
- Nu! Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc … repeta în timp ce mai multe evenimente se derulau în faţa ei şi la un moment dat se trezi.
- Smărăndiţa! Ce ai păţit?
Era vocea mamei ei. Deschise ochii şi îşi văzu părinţii stându-i alături. Privi la fereastră şi observă îngeraşul care o încurajase.
- Trăiesc… silabisi printre lacrimi.
- Sigur! Mulţi ani de acum inainte.
Vru să le povestească părinţilor ce s-a întâmplat, însă totul se şterse din mintea ei. Îşi aduse aminte de liceu şi apoi… nimic.
Însă într-un fel renăscuse şi se eliberă de sine încercând să trăiască în perspectivă…
